Nicolae Muntean din Vinerea este dovada vie că un om pasionat de ceea ce face poate ajunge să primească recunoaștere, chiar și internațională, indiferent de unde pleacă și de domeniul în care excelează. Născut într-o familie de țărani simpli, el a devenit dintr-un tânăr iubitor al tradiției, un iconar recunoscut pentru harul său și, acum, ”tezaur uman viu”. Acest lucru înseamnă că este recunoscut de UNESCO ca fiind parte a patrimoniului cultural imaterial.

Publicitate

La 64 de ani, Nicolae Muntean pare că a reușit să urce cam toate treptele recunoașterii din partea semenilor săi, dar rămâne modest. Este un interlocutor plăcut, cu o prezență care emană calm, un povestitor care ”te prinde”, care alunecă ușor între doza de umor și ușoară autoironie specifică multor români și pasaje care trag spre filozofie.

De la muzicant la iconar

”Am fost un iubitor al tradiției, s-a lipit de firea mea tot ce a fost tradiție și artă populară. Mai târziu am îmbrățișat pictura, sculptura, muzica (…) Talentul de mic l-am avut și l-am simțit. Nu m-a ajutat nimeni, mai ales că a fost o perioadă când noi n-am avut privilegiul, n-am avut ocazia să fim duși undeva să ne instruim. Știu că eram mic și a venit de la Sebeș pentru o selecție, atunci era Casa Pionierilor, și am fost selectat pentru desen și pentru muzică, dar n-am putut să mă duc, pentru că trebuia să faci naveta și n-am putut. Ai mei erau țărani simpli”, a povestit Nicolae Muntean.

El își amintește că era talentat în mai multe domenii și a cochetat chiar și cu muzica. ”Talentul nu se învață, este ceva înnăscut. Eu am stat lângă acei țigani muzicanți care erau odată și învățam de la ei cum se bate la baterie. Și mă duceam chiar la nuntă și îl rugam pe ăla să mă lase pe mine și eu rămâneam și băteam mai departe și nu-mi era nici rușine că îs pe post de muzicant… Și am avut, până la urmă, chiar o mică formație. În fine. După ce am trecut la partea cealaltă, la desen, la partea artistică, am făcut sculptură, am făcut niște lucruri cu care pot să mă mândresc. Am ajuns la un nivel ridicat, cu pictura, cu sculptura și în orice domeniu am încercat”, ne-a spus artistul.

Totuși, încet dar sigur, viața l-a dus către realizarea de icoane. ”Pe urmă, am considerat că icoana mi se potrivește cel mai bine pentru firea mea, pentru educația mea și am creat o icoană mai mult din suflet. Influența mea și inspirația mea au fost din icoana transilvană. Am realizat icoane după icoanele vechi din aproape toate centrele de creație din zonă și am parcurs drumul icoanei pe care îl consider eu, de la Nicula până în Scheii Brașovului, și făcând aici o curbură în zona Albei, unde sunt mai multe școli de iconari vechi și cu tradiție (…) Cam la maturitate ar trebui făcută icoana. Și eu am îmbrățișat-o mai mult conștient și la o vârstă când am făcut icoana cu adevărat din dragoste și din pasiune și pentru a aduce în casa oamenilor o bucurie și un îndreptar, într-un fel, sau o bucățică din biserică”, ne-a mărturisit Nicolae Muntean.

La zi cu tehnologia, dar cu regretul timpului pierdut

Artistul este renumit și pentru sculpturile în scoarță de copac, despre care ne-a povestit, mai demult, că sunt realizate fără o idee stabilită dinainte și că se nasc din sugestia pe care bucata de scoarță i-o dă. Nicolae Muntean – Nicu, cum îi zic prietenii – ne spune că a evoluat de când i-am văzut ultima dată lucrările și ne îndeamnă să intrăm pe internet să le vedem. Da, a învățat să se descurce și cu calculatorul, chiar dacă i se pare greu și îi ia mult timp. ”Internetul este un mijloc pentru mine de a mă prezenta și de a comunica. De multe ori am și probleme pentru că îmi ia foarte mult timp și mă trezesc că trece ora… E foarte scump timpul mai ales pentru un om care, zic eu, trece în partea asta a maturității mai dense, cum este asta de după 60 de ani. Eu le mai spun celor tineri că atunci, la tinerețe, viața este ca și o fântână arteziană: împrăștie apă cât vrei. La bătrânețe, acum îl simt, e un fel de apă care vine la robinet și ești tot cu mâna pe el, să-l oprești, să nu treacă, să mai ții de apa aia, că-i foarte scumpă. Și e rău, că ajungi la o maturitate când știi să faci de toate și nu-ți mai ajunge timpul. Am crezut că, pensionat fiind, pot să am timp pentru multe… E foarte greu să fii patronul tău personal. Mai ales când ai și atâtea îndeletniciri. Mă pricep aproape la tot și orice lucru îl fac, știu că mai am zece în urmă care nu-s făcute și trebuie să le fac și trebuie să mă echilibrez psihic foarte bine”, a vorbit iconarul despre lupta sa cu timpul.

”Se dă talentul și se fură meseria”

L-am întrebat care este calea, cum poți ajunge de la un simplu pasionat de ceva la performanță. ”Calea este sufletul, să-ți urmezi sufletul și unde ai sufletul acolo e calea dreaptă. Acolo dacă trăiești cu adevărat, adică în direcția unde indică săgeata sufletului, poți să spui că faci ceea ce trebuie cu adevărat. Dar mai trebuie și o educație, trebuie să fii plămădit pentru a face. Acum toată lumea face icoane… e foarte bine. Nu sunt împotrivă și am fost și instructor la copii… Mi-i drag să dau, că e foarte bine să arăți ce știi tu. Dar nu știu cum să explic că talentul și meseria nu se învață. Se dă talentul și se fură meseria. Și cine o fură, acei hoțomani – să zic așa – care fură meseria, înseamnă că o iubesc. Exact cum sunt fetele furate, sunt furate că sunt iubite. Și dacă vrei să faci ceva, mai ales că ai și un pic de talent, ajungi apoi prin muncă și prin perseverență foarte sus. Și să nu te întorci din drum, pentru că este o scară pe care va trebui să urci și nu știi unde ajungi, pentru că de multe ori ajungi în vârful scării și trebuie să iei o altă scară să urci și tot așa. Și deodată cineva te vede pe scara aia și sigur te va aprecia. Iar dacă nu, te vede Dumnezeu și el te va răsplăti sigur”, a conchis iconarul Nicolae Muntean.

muntean3

muntean1

muntean2